Pentru ca tot ninge...

... si frigul de afara nu ma îndeamna la plimbari, stau în fotoliu si-mi amintesc întâmplari din alte decenii...

LA COLINDAT

Era pe vremea cand iarna era iarna si pe meleagurile noastre. Albul imaculat al zapezii nu-l puteai cuprinde,unde priveai din zare in zare era o singura culoare pura: alb. Ce mai pata uniformitatea, haul de nesfarsit, era verticalitatea caselor, care contrasta si parca ranea ochiul. Iar frigul era frig, era ceva normal, ceva ce nu puteai rupe din peisaj. Sarbatorile specifice anotimpului alb nu difereau ca date sau amplitudine, insa parca erau altfel tratate si privite de noi si semenii nostri. Si daca o parte din traditii se pierd sau se schimba sensul lor pe ici ,pe colo, valoarea lor simbolica sigur a capatat alt contur, a imbracat alte forme. Si aici ma refer la faptul ca daca noi, copiii, ne multumeam la colindat cu nuci, mere, cozonac, prajiturele, astazi esti privit cu ironie de nu scoti din buzunar ceva parale.

Activitatile pentru pregatirea sarbatorilor erau diferentiate de varsta. Cei mari aveau preocuparile lor, cei mai tineri aveau alte griji, iar noi, prichindeii, invatam de zor colinde, ne formam grupurile si ne stabileam traseele. Impreuna cu vecinul si bunul meu prieten - Se, faceam parte din "gasca" lui Tache, un baietandru cu vreo 4 ani mai mare ca noi, dar mult mai dezvoltat fizic si cu un renume castigat pe bune la desele incaierari ce se iscau in cartier. Si ca un bun si expeditiv "capitan", Tache ne-a dat in primire sa colindam o straduta laterala ce se desprindea din soseaua centrala si tinea pana la parc. Am primit si o intaritura, un alt vecin, Copil il chema, mai mic cu un an ca noi. Ne-am luat ghiozdanele in spate, steaua ce a mesterit-o Se,cate un toiag si...hai la drum! Incalzirea am facut-o la parintii lui Copil, apoi la mine, apoi la Se si urma sa intram pe straduta cu pricina.

Chiar pe colt era o casa frumoasa, cu doua corpuri, imprejmuita de un gard de lemn, dublat de unul natural. Stiam casa, dar nu era in "raionul" nostru; aici locuia colega noastra Luminita, o fata zglobie, frumoasa foc, ce ne punea pe jar pe toti baietii. In casa a carei poarta era pe straduta noastra nu stiam cine locuieste. Ne-am facut curaj si cum poarta nu era incuiata, am intrat in curte, am sunat, am batut si auzind miscare. Se a pus clasica intrbare:

-Primiti cu colindul?

-Da!

Usa s-a deschis si in lumina holului am vazut o distinsa doamna, cu parul alb, de statura potrivita si cam batoasa, de parca inghitise un toiag de-al nostru.

- Vai ce ma bucur ca am oaspeti! De cand sunt singura, nu-mi prea calca pragul multa lume. Hai, lasati betele la usa ca n-am caini si intrati.

Avea o voce plina de bunatate, melodioasa, niste ochelari ii acopereau ochii si ce m-a frapat erau mainile ce nu stateau locului, de parca tot dirija ceva. Am intrat in sir, pe langa perete si am patruns intr-o camera maricica, modesta si frumos ingrijita.

-Ei, daca ati venit sa ma colindati, dati-i drumul, ne-a zis si s-a instalat pe un fotoliu aflat langa o soba de teracota.

Am inceput noi cu "Steaua sus rasare" dar n-am apucat sa cantam 4 versuri ca vocea doamnei ne-a intrerupt.

-Aoleo, dar sunteti falsi! Mai cel cu caciula, canti rau de tot! Cum te cheama?

-Bebe, doamna, i-am raspuns, ca eu eram "caciulatul".

- Ia veniti incoace, a zis cucoana si cu o vioiciune ce nu o aratase pana atunci, s-a ridicat de pe fotoliu si s-a indreptat spre peretele lateral al camerei. Acolo, surpriza, era un pian pe care - cu siguranta ce ti-o da exercitiul, l-a deschis si a actionat de cateva ori clapele, luandu-ma din prima pe mine in primire.

-Hai Bebita, canta dupa mine ! si dai de 3-4 ori cu gama si iarasi si iarasi, timp de aproximativ 30 de minute. Ei, parca-parca te apropii de realitate. Hai, ala micu, cum te cheama?

-Copil!

-Zi-i si tu, Copile!

Si a zis si el de vreo 24 de ori gama. Apoi, l-a luat si pe Se, care incepuse sa-si mototoleasca fesul de nerabdare.

-Tie cum iti zice?

-Selaru, doamna!

Dupa ce l-a cizelat si pe Se cale de vreo 15 minute,buna noasta gazda ne-a dezvaluit misterul:

-Mai dragutilor, eu am fost profesoara de muzica. Cred ca nu va supara ca va ajut sa cantati frumos. Ei si acuma sa luam colindul vostru cu "Steaua"...

Si dai la pian, noi dai din gura vreo ora si jumatate, ca ajunsesem spre final sa cantam chiar pe trei voci! Ne-am dat jos si ghiozdanele si paltoanele, ca transpirasem de atata repetitie.

-Da, acuma va armonizati frumos, e placut sa va asculte cineva! Ce ziceti ca ati mai pregatit?

-Pai "Ne dati,ori nu ne dati"- n-are de lucru Se sa raspunda

-Foarte bine, hai s-o repetam si pe asta!

Si s-a mai dus o ora din programul nostru, caci doamna profesoara nu ne-a lasat nicicum, pana n-a iesit cum a dorit dansa.

-Ei, copii, uitati, luati din cos mere, nuci, am si cozonac. Va multumesc de vizita si urari, dar este ora 23 si eu trbuie sa ma culc!

Ne-am imbracat, am bagat in ghiozdane cate ceva, am dat binete si am plecat grabiti, sa nu cumva sa se razgandeasca profesoara.

Odata ajunsi in strada, ne-am sfatuit noi ca-i tarziu sa mai continuam colindatul si am pornit spre casele noastre...

Asta a fost primul si ultimul meu colind.Totusi, lectia primita mi-a fost folositoare, la muzica luand numai note foarte bune, ba chiar prin clasa a VII-a fiind selectionat in corul Casei Pionierilor. Apoi, dintrodata, s-a naruit totul. Vocea mi-a luat-o razna, coardele vocale parca au ruginit si am devenit recunoscut ca afon notoriu, iar prin clasa IX-a, in urma unei otite cronice la ambele urechi, mi-a scazut si auzul. Asa am incheiat scurta si totodata "grandioasa" mea cariera muzicala. Acuma mai cant la onomastici "Multi ani traiasca", bineinteles in umbra altor voci mai armonioase...