Note de Insomnie - de Radu Beligan

Motto pentru un volum de memorii: Nu vorbi niciodată despre tine. Scrie!

În ciuda diferenţei de vârstă dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales după ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a văzut moartea". Făceam deseori vacanţele împreună la mare şi ne pierdeam în lungi discuţii peripatetice, el în plina facondă, eu fermecat de erudiţia lui în multe domenii.
O dată, la Constanţa, ne-am oprit în faţa unei vitrine în care erau expuse vreo douăzeci de busturi în miniatură ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Nişte orori din ghips, trase în serie. Peste grămada de busturi kitsch, un anunţ scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei bucata". Îmi amintesc explozia de râs pe care ne-a stârnit-o acest plural stupefiant şi de aici, consideraţiile de ordin lingvistic. În fond, negustorul făcuse o analogie: GUVID - GUVIZI, OVID - OVIZI...
Eftimiu, care se născuse în Boboştiţa din Epirul albanez şi n-a ştiut până la şapte ani, nici o boabă românească, era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi deţinea secretul multor etimologii neaşteptate. De pildă, îmi spunea el, cuvântul săndulie, cu care oltenii numesc covoraşul de lângă pat, vine de la franţuzescul "descente du lit". Cine şi-ar fi închipuit că atât de neaoşul mujdei vine tot din franceză: mousse d'ail (adică spumă de usturoi)?
Cuvântul mişto, revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească "mit stock", adică "cu baston", ceea ce înseamnă cineva de condiţie bună. Un tip cu baston e un tip mişto!
Tot din germană ne vine şi cuvântul şmecher. Boierii olteni care aveau podgorii, îmi explica Eftimiu, au angajat specialişti în degustarea vinurilor. În germană, schmecken înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un şmecher, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoară.
Cu totul neaşteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de paţachină şi joben.
Dicţionarul ne spune că paţachina e planta numită în latineşte Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare. Care e rădăcina acestei paţachine? În Bucureşti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Paţac. Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un "şantan" pe bulevardul Elisabeta, importând de la Viena nişte fete vesele care circulau seara pe bulevard în faţa "instituţiei", ca să atragă clientela. Acestea erau "fetele lui Paţac", adică paţachinele...
În ce priveşte cuvântul joben, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e desemnată în toate limbile cu cuvinte care indică forma ei (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană zylinder, în italiană cilindro, limba română fiind singura în care numele înaltei pălării are cu totul altă denumire, afară de aceea populară de "ţilindru". Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperământ era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei şi se numea Jobin.
Tot Eftimiu mi-a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume, un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii. Boul se cheamă ox când e pe patru picioare, iar când e tăiat se cheamă beef. Viţelul viu se cheamă calf, mort se cheamă veal. Porcului i se pune pig, când e viu şi porc când e mort. Oaia este sheep când trăieşte şi când moare, devine mutton. De ce? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig. În vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau - veal; porc - porc; mouton - mutton; boeuf - beef!
Interesant, nu?